Urări şi quiz pentru Mămică

Mămică trăieşte o mare dilemă pe care a încercat să mi-o comunice înainte de Revelion: "scrie măi ceva la poza aia că mă înnebuneşte de cap".

What can you say about a twenty-five-year-old girl who died? That she was beautiful and brilliant? That she loved Mozart and Bach, the Beatles, and me?

Auzi, Mămică, dacă eu nu zic nimic tu ce ai putea să spui despre una pe care o cheamă Manuela Arcuri şi este fotomodelă de chiloţi cu şnur în fund? Şi eu care aşteptam provincia... Hai să îţi mai dau şi câteva sinonime de sezon: Nuţi Curdefier, Modesta Găină, Ramona Brânză... În concluzie, care e natura relaţiei între Nea Ion şi Nea Ilie.

La mulţi ani, Mămică!

Oameni şi câini, Bucureşti încă 2007

Iarna 2007, foamete ieşită din comun. Aproape incredibilă imaginea din stânga, în contextul unui oraş cu pretenţii de europenizare, cu atât mai mult ziua în amiaza mare, pe bulevardul aviatorilor. Nu am nimic împotriva animalelor, dacă ar fi după mine aş împărţi totul cu animalele, din nefericire însă această stare de fapt nu are nimic în comun cu mila. Să adopţi pe lângă bloc un astfel de animal, pe care îl amăgeşti cu bunăstarea, când de fapt tu nu faci decât să îl expui mi se pare o barbarie mai mare decât să îl urci în maşină şi să îl duci în pădure.

Nu există pic de omenie în faptul că vecinul care a atras pe lângă bloc un anumit câine îi dă acestuia de mâncare, omenie ar fi fost dacă l-ar fi luat în casă, conştient că nu poţi obliga zeci de alţi indivizi să aibă aceleaşi gusturi şi afinităţi ca şi tine. Ne amăgim mai departe că suntem altruişti, că aruncăm oasele pe geam în loc să le aruncăm la ghenă, şi cu pospaiul ăsta de samaritanism pretindem respect din partea semenilor noştri.

A nu se înţelege greşit discursul meu sentimental şi dezlânat. Nu invoc nici ecarisajul, nici altă autoritate a statului, ci doar bunul simţ absent. Căutaţi câte un stăpân fiecărui astfel de câine încă vagabont. Câinele nu e om, vă asigur, nu va muşca niciodată mâna care îi dă de mâncare...

Echipa de handbal a României, 2007, sau lecţia de obrăznicie

România a învins cu 34-31 peste 10.000 de spectatori francezi şi doi arbitri lituanieni care au intrat fraudulos, fără bilet în sală, şi fără regulile jocului învăţate. Cu trei goluri valabile anulate, cu infracţiuni inventate de partea României şi cu necunoştinţe elementare de ce semnifică termenul "joc pasiv", echipa noastră a răzbunat toate partidele de până acum în care, prin abuzurile din partea arbitrilor echipele noastre au căzut demoralizate. Pe 13 decembrie România a impresionat pozitiv. Experienţa mea de "spectator" îmi spune că acestei victorii îi vor urma câteva evenimente care vor arunca din nou România la subsolul bunelor impresii: un viol în străinătate, câteva furturi, o spargere de bancă şi, de ce nu, o suspiciune de terorism.

Aştept cu ochii larg deschişi să văd la ce grad apocaliptic va ajunge următoarea "păţanie" internaţională a României, pentru a reuşi să înţeleg de la ce nivel de performanţă sorţii vor înceta să mai facă contralobby României.

Despre Kierkegaard cu Rita Mureşan

Aseară pe un post comercial Rita Mureşan, cea care se autoproclamă creatoare de modă. Nici nu am început bine relatarea şi deja am dubii, ceea ce mă face să cred că mă delimitez clar de proşti, prostul neavând dubii. Eu am. De pildă mă întreb euforic ce mare scofală să fii creator de modă, câtă vreme nici o vedetă nu se îmbracă de la tine, sau dacă o face preferă să nu se laude la ghena de gunoi sau la peşte că poartă linia de toamnă-iarnă Cutare... Până în momentul de faţă recunosc doi creatori de modă în România, şi aceştia sunt: Agnes Toma şi Cătălin Botezatu, în rest diletanţi.

Mă rog, să trec la subiect. Moderatorul emisiunii încerca să o prezinte pe Rita Mureşan ca o femeie "easy to love", curtată din plin şi care, aproape la limitele bunului simţ, se presupune că ar fi avut o relaţie cât de cât mai trainică măcar cu 1% din partenerii pe care îi atribuie presa, numai să vezi minune, "modista" neagă cu argumente mai mult sau mai puţin tâmpiţele toate zvonurile. Realizatorul încearcă să o descrie ca pe o femeie în căutarea iubirii adevărate iar "modista" nimic. Nu neagă cu vehemenţă aventura, neagă însă statornicia acesteia. Rar mi-a fost dat să văd o cucoană care avea câte o replică pregătită pentru fiecare nume de potenţial amant, fără să depună minimul efort de a asculta până la capăt, pentru a înţelege în ce culori urma să fie zugrăvit acesta. Mi-o imaginez pe Rita Mureşan conversând monden ceva gen:

"- Uite, fată, un tablou cu Madonna."

" - Ştiu dragă, e în lenjerie de Gaultier."

Din nefericire pentru Rita Mureşan, înaintea ei a fost Zina Dumitrescu, cea care dacă nu ar fi existat ar fi trebuit inventată, aşa că, va trebui să se mulţumească etern cu resturile, ceea ce nu exclude însă în România statutul acesteia de "VIP".

Noapte bună România, oriunde te-ai afla!

Ce caută românul pe Google

Odată cu liberalizarea DEX-ului şi cu acceptarea anumitor cuvinte, până nu demult tabuizate în limba română, e bine să ne aşteptăm la o avalanşă de expresii noi şi de formulări fără perdea şi fără bruiajul bip-ului de până acum. Se pare că românul, în pas cu vremurile se pregăteşte deja pentru această nouă libertate lingvistică, cel puţin aşa reiese din statistica căutărilor pe google din ultimele zile, ceea ce a dus la accesarea accidentală de către aceştia a blog-ului meu.

Iată aşadar o astfel de statistică, pe care mă abţin să o analizez sociologic sau patologic:

08 Dec, Sat, 20:50:27
Google: obsedat secsual
08 Dec, Sat, 22:58:26
Google: heterosexuale
08 Dec, Sat, 23:26:40
Google: fut
09 Dec, Sun, 02:15:56
Google: muie cur
09 Dec, Sun, 08:13:41
Google: filme cu heterosexuali
09 Dec, Sun, 14:28:41
Google: fut blogspot
09 Dec, Sun, 16:16:36
Google: in 1923 s a nascut un mit
09 Dec, Sun, 21:16:33
Google: schimbarile climaterice
10 Dec, Mon, 03:36:54
Google: fut
10 Dec, Mon, 05:46:21
Google: chien fucking
10 Dec, Mon, 11:25:19
Google: terence trent d'arby
10 Dec, Mon, 13:47:54
Google: despre pizdă
10 Dec, Mon, 14:21:40
Google: coaie
10 Dec, Mon, 16:20:46
Google: pizdă
10 Dec, Mon, 17:02:11
Google: cocomarla
10 Dec, Mon, 18:08:48
Google: fut in cur
10 Dec, Mon, 21:07:44
Google: fiii iarinei demian
10 Dec, Mon, 23:32:41
Google: muie in cur
10 Dec, Mon, 23:48:50
Google: Razvan Fodor gay
11 Dec, Tue, 01:53:08
Google: caselor negustoreşti

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, un film despre dezinteresata economie de piaţă din România comunistă

Asociaţia criticilor din Los Angeles a acordat marele premiu filmului lui Cristian Mungiu, "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" şi premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar lui Vlad Ivanov, interpretul domnului Bebe. Acesta din urmă este de o naturaleţe atât de dezarmantă, încât aproape tot restul filmului îţi doreşti, deşi aceasta denotă evident un sadism ieşit din comun, să se petreacă un mare necaz ca să îl mai vezi pe domnu' Bebe odată, explicând el cât poate fi de natural şi democratic să îl respecţi pe aproapele tău pentru felul său aparte de a vedea lumea. Filmul lui Cristian Mungiu se angajează din start să refuze manierismul cinematografiei româneşti de până acum, iar domnu' Bebe este arma secretă a regizorului român: acesta nu exagerează, nu face nimic să iasă în faţă şi mai mult de atât nu reprezintă "familia" şpăgarilor români din perioada ceauşistă. Cristian Mungiu marchează şi trece mai departe, de aici curiozitatea cu care priveşti acest film, de aici tonusul pe care nu ţi-l pierzi în timpul vizionării.

Cât de inutile rămân încercările celor două fete de a procura cât mai mulţi bani, în instanţa domnului Bebe, cel care oficiază "ritualul sondei" fără să perceapă niciun argint... Cât dezinteres pecuniar din partea semenilor noştri în acea perioadă, şi câte lucruri puteai face cu atât de puţini bani... Zău dacă nu par mai nemiloşi hotelierii în comparaţie cu domnu' Bebe... Şi până la urmă, mă rog, viaţa e grea, omul mai şi suferă, înţeleg, dar zău dacă filmul lui Cristian Mungiu nu se termină cu happy end, fetele scapă de belea şi rămân şi cu banii în buzunar.

Să tot fi făcut afaceri pe vremea lui Ceauşescu...

Numărătoare inversă

Probabil că aceasta este ultima zi de toamnă în Bucureşti. Am dat arămiul, cărămiziul şi argintiul frunzelor pe steluţele mii şi stelele făclii din brazii publici şi din geamurile celor care trebuie să iasă în evidenţă că al lor e mai luminat şi la trup curat. Înseamnp că le-a mers bine anul care trece acum, galopant. Prostul gust al artifactului emanat de semidocţi este la putere şi îşi va face numărul vreme de cel puţin 2 luni.

Aceasta este ultima amintire a naturalului, înainte de avalanşa de culori estivale. Încep numărătoarea inversă spre primăvară.

Miron Cozma, supravieţuitorul "marelui somn"

Zilele trecute a ajuns la urechea mea vestea că Miron Cozma a fost eliberat. Evident că i-am urat în şoaptă să fie la el, şi am, aflat ulterior că în mod normal la el ar trebui să şi fie, având interdicţie pe viitorii câţiva ani să calce în capitală sau în Valea Jiului. Mare scofală...

Ce mi s-a părut însă deosebit de interesant a fost declaraţia unei doamne, responsabilă cu ceva în puşcăria de unde a fost eliberat "luceafărul huilei" care îl lăuda pe acesta pentru buna purtare de care a dat dovadă, şi despre "implicarea "acestuia în programele culturale, sociale şi nu numai. Cu alte cuvinte a cântat, a dansat, a jucat o tablă cu băieţii. Nu m-aş hazarda să consider că Miron Cozma şi-a revizuit atitudinea, ci cel mult a avut grijă ca plictiseala să nu îl afecteze prea tare. Priviţi imaginea alăturată! Care credeţi că ar fi soarta somnului care ar îndrăzni să nu îl mai facă pe mortul?

Se cade să refuzi urările de ziua ta?

A apărut, ca o ironie a României postmoderne, noul album Paraziţii cu doar câteva zile înainte de sărbătoarea naţională. Probabil că mâine, dacă s-ar putea face o statistică a celui mai ascultat album românesc 2007, "Slalom printre cretini", ar întrece toate aşteptările, păstrând proporţile, un fel de "Magistrala albastră" sau "De vrei să ştii ce înseamnă român", de 23 augustul cu pricina...

Am ajuns bine, avem în sfârşit, de ziua noastră naţională, muzica pe care o merităm. Nici de această dată cei trei nu m-au dezamăgit, mai mult, mi-au oferit prin piesa omonimă coloană sonoră la o ştire pe care am văzut-o dimineaţă la un post comercial de televiziune, cu Mircea Dinescu, poetul-afacerist pus în postura de a retroceda un conac achiziţionat deşi era în litigiu, de parcă noi ar trebui să credem că la gradul de pragmatism al veleitarului în cauză, acesta ar fi jucat la cacialma, gata să suporte pierderea... Mai trist e că nu doar Dinescu s-a făcut de Bucur-Obor, ci şi proprietarii, dispuşi să îi vândă acestuia conacul, la preţul de aceştia stabilit. O scenă memorabilă este aceea când Dinescu pare bonom şi îi invită, cu clasicul său bre să deguste un pahar din vinul său proaspăt desfundat, iar împroprietărita îl refuză.

Păcat că lucrurile nu s-au oprit aici, din off auzindu-se miorlăiturile cu ifos ale doamnei recent îmbogăţite: v-am zis, mie să-mi daţi una nouă...

Tuturor acestora îmi vine să le dedic piesa 12. de pe albumul în cauză, respectiv "De ziua ta"...

La anu' şi la mulţi ani!

Un cantautor nelalocul lui

Un cantautor s-a schimbat la faţă atât de dramatic, încât nu m-ar mira de această dată să nu-l mai recunoască nici cei care au fost martori la cea de-a doua schimbare la faţă, survenită cu ocazia primului mare succes al artistului, când din copil instituţionalizat devenea dintr-o dată artist-freelancer.

De această dată artistul este vedetă, mare vedetă, şi mai mult de atât, un individ care ar trebui să se distingă de ceilalţi ipochimeni prin implicarea sa civică. Deja ocupă un piedestal de pe care, în viziunea sa, nimeni nu îi va mai ajunge la nas nici măcar cu o prăjină telescopică. Cruciat alături de un alt justiţiar neînţeles din Ministerul Culturii şi Cultelor, în realitate autorul interpelărilor integrale ale cantautorului, un soi de păpuşar dement care până mai deunăzi se lăuda în public cu talentul său de sniper voluntar pe diverse fronturi est-europene şi cu victimele pe care le are la activ, Cantautorul a început o campanie nemiloasă şi atât de morală, încât în curând va friza amoralitatea, la adresa tuturor. Ieri seara, acesta emitea raţionamente legate de dube pline, în care, dacă se aud râsete e clar că se află Elena Udrea, înconjurată de vlăjgani.

Sordid şi suburban! Făcând abstracţie de calităţile artistice ale acestuia, ca nivel uman, pentru mine nu mai prezintă interes. Cantautorul nu luptă pentru ceva, ci luptă pentru că a început să se plictisească. Măcar de şi-ar schimba genul muzical şi ar răpăi împreună cu Paraziţii, această mică consecvenţă oferindu-i câteva circumstanţe atenuante.

"Let us compare mithologies"

Elodia către Che Guevara (fragment de conversaţie):

"Hermanos, ard etapele cum a mai făcut-o poporul meu şi în trecut şi vin. Ţine rezervat locul de dedesubt.

First we take Varşovia, then we take Berlin."

Inutilitatea repetiţiilor de paradă

Am auzit zilele trecute tot mai multe voci care cârcoteau cu privire la două zile alocate pregătirilor paradei din 1 decembrie 2007, clamând inutilitatea unor pregătiri prealabile. Evident, persoanele în cauză nu organizaseră niciodată o astfel de acţiune, cu o implicare umană şi tehnică de asemenea anvergură. S-ar zice că pregătirile unei astfel de parade sunt absolut utile, în felul acesta reuşind să fie prevenite incidente ca acesta din imagine.

Cu alte cuvinte, prin intermediul repetiţiei de astăzi cei în cauză ar trebui să se asigure că sâmbătă maşina în cauză nu va mai fumega. Dar ce ne facem dacă fumegă altă maşină, iar trasul pe dreapta va deveni în situaţia dată, imposibilă? CARAMBOL. Cu alte cuvinte, incidente de acest fel sunt aleatorii. Aşadar, întreb încă o dată, la ce bună o repetiţie de paradă?

Ne ajută să respectăm mai mult armată de toate felurile, să înţelegem că soldaţii sunt şi ei oameni ca noi, că maşinile lor nu sunt infailibile şi că, în definitiv, filmele precum Rambo şi Transformers nu trebuie desprinse din context. Doar Sergiu Nicolaescu este rupt din realitate.

această fotografie nu poate fi folosită fără copyrightul proprietarului acestui blog.

La război pentru o vomă

O lume minunată cu mii de bucurii, pentru copii...

Zău? Ia-mă-ncet că ameţesc! O lume cumplită, dizgraţioasă şi nu în ultimă distanţă... greţoasă. Copiii din ziua de azi, în comparaţie cu copiii din trecut, menajaţi de şocurile violente, de realitatea crudă, sunt expuşi şi bombardaţi cu informaţie pe care, de cele mai multe ori nu o pot primi cu uşurinţă. Încă o generaţie de sacrificiu, încât s-ar putea opina că România plăteşte tribut sacrificial şi în numele celorlalte ţări.

Să luăm drept exemplu fetiţa lui Vadim, aflată la vârsta critică, etaj lipsă în zgârie norii americanii. Disperată de tragedia tatălui său, vânat de mafiá din România, micuţul vlăstar al politicianului, doctorului, omului de cultură, de sport şi de religie ş.a.m.d. a vomitat. Păi să ţi se rupă sufletul, nu alta, de biata fetiţă, maltratată urmare a martiriului tatălui său, că îţi vine să zici în cor: "jos mafiá din România, imunitate pentru Vadim"!!! Probabil că e de la stres, iar lucrurile sunt mult mai complicate decât par, în astfel de situaţii aceste simptome asociindu-se de cele mai multe ori cu diareea.

Aşa îşi motivează politicianul Vadim Tudor reîntoarcerea sa pe scena politică şi militantismul său neobosit pentru anumite valori care domniei sale i se par universale. Sună patetic, nu, să îţi justifici alegerea politică prin voma sau diareea odraslei tale?

mulţumesc Anei pentru copyrightul imaginii.

Demucsi şi Mucsi violându-mi blogul

Demucsi şi Mucsi, în ordinea numerelor de pe tricou de la stânga la dreapta au pus stăpânire pe acest blog, dându-se în stambă a la grande finesse, asemenea consilierei porno de la bancă, pe dosarele clienţilor, la fel şi cei doi alieni cu aspect derutant de turturele.

Pentru politically corectness mă simt obligat să le public imaginea. Scuze pentru perturbare!

Informarea naşte monştri

Charterul Bucureşti-Sibiu, este peticit, ca în desene animate dar circulă bine, decolează, aterizează cum trebuie, stewarzii şi stewardesele sunt amabili, ba mai mult, pilotul român şi primitor le permite copiilor să îi invadeze cabina de zbor şi să îi pună întrebări. Pe stânga, plafonul este spart şi lipit cu bandă adezivă, exact ca în imagine, şi totuşi lumea călătoreşte cu neruşinare, ceea ce mă face să cred ca serialul Lost şi-a pierdut de mult audienţa în România.

Numai eu am stat cu frica în sân până la aterizare, uitându-mă în stânga şi în dreapta dupa Kate, să o bag în seamă dinainte, să nu zică fata pe urmă că sunt interesat, ca în nuvela lui Bradbury cu sfîrşitul lumii, dedus după discul plin al lunii. De unde am tras concluzia că în România, cel puţin, cel informat are prima şansă de a suferi. Noroc că nu am avut acces la motor, că probabil m-aş fi luat cu mâinile de cap. Asta, evident, dacă sar peste momentul când întreb, măcinat de curiozitate: uite furtunele, să trag de ele?

Avion cu motor

Du-mă şi pe mine fără griji...

Laura Vasiliu, încă o victimă colaterală a României

În 1998 Robert De Niro filma la Paris Ronin, când este acuzat pe nedrept de implicarea într-un cerc ce instrumenta trafic de prostituate. Ştiindu-se nevinovat, De Niro dă în judecată cotidianul France Soire şi câştigă suma de 13.400 USD daune morale.

Mai mult, De Niro jură să nu mai calce în viaţa lui pe pământ francez, înapoind medalia Legiunea de onoare, pe care o primise anterior din partea acestei ţări.

Laura Vasiliu, actriţă din România este supusă unei agresiuni a carabinierilor la Torino, pe motiv că ar fi fost confundată cu o traficantă de prostituate. Din nefericire Laura Vasiliu este o actriţă româncă, aflată deocamdată la început de drum, prin urmare, nu are ce înapoia italienilor. Mai trist este că, autorităţile române consideră că acest incident nu este nici pe departe atât de grav încât să necesite un protest diplomatic, aşa că de aici încolo orice discuţie devine inutilă, actorii români acuzaţi sau hărţuiţi pe nedrept neavând decât să presteze mai departe cu capul plecat. Cu o astfel de atitudine oficială, le doresc din suflet actorilor români să facă tot posibilul să se realizeze şi să plece din ţară, promit solemn că nu îi voi acuza niciodată dacă, revenind în România vor vorbi româneşte mai prost decât Răducioiu.

Singurul lucru realizabil şi, oarecum reparatoriu ar fi, ca de acum încolo, numele Laurei Vasiliu să fie însoţit de explicaţia - "actriţă din România supusă pe nedrept agresiunii carabinierilor italieni". Imaginaţi-vă cum ar arăta asta pe afişul primului Oscar pentru film străin, câştigat de România.

Tristeţe mare, Românie, ţară de păcat!!!

Ştiaţi că: Mozart tăia aripile îngerilor?

Săptămâna aceasta nu prea am avut timp nici de televizor, nici de presă, motivele fiind mai mult sau mai puţin subiective, dictate de "Săptămâna filmului maghiar", aşa că mulţi au fost absolviţi. Nu a scăpat însă Simona Chiţan, şi să vedeţi şi cum mi-a picat victimă: am reuşit să aloc câteva minute lecturării pe wc a ediţiei de luni, 5 noiembrie 2007 din Evenimentul zilei. Şi ce mi-a fost dat să descopăr: în articolul "Şoc teatral, în festival", domniţa Chiţan vorbeşte despre o piesă de Mozart intitulată "Îngeraş nu mai ai aripioare"!!!

Redau citatul integral, pentru a nu se naşte vreun echivoc:

"Această alternanţă de stări şi mijloace, cu flash-uri-video filmate live, între abrutizare şi candoare, e susţinută muzical, de la rockul cel mai dement la Mozart, cu "Îngeraş nu mai ai aripioare", de la care se trece din nou la scene din filmele lui Tarantino, în special din "Kil Bill".

Duduia Chiţan, colega, tovarăşa, să vă explic, dacă îmi permiteţi. Ştiu, şi mie mi s-a părut un plagiat ordinar, demn de un infractor în serie ceea ce a putut comite Mircea Cărtărescu, în autobiografia sa, când povestea cum rupea antenuţele la melci, plagiat după Mozart, după contele ăla cretin care chinuie FLUTURAŞII. Nu ÎNGERAŞII colega, tovarăşa, doamna, duduia, nu ÎNGERAŞII, cu îngeraşii se îndeletniceşte Pleşu, dar de aici şi până la retezatul aripioarelor de înger... Mai avea şi D.R. Popescu o încercare de genul ăsta, mi-o amintesc şi acum pe Dana Dogaru şi Horaţiu Mălăiele în "Acei îngeri trişti" la Nottara, măcar metaforic cu aripioarele retezate la "0" (zero). Şi aşa, măcar dacă aveaţi bun simţul să îl creditaţi pe Bach cu "îngeraşii ologi", nu pe Mozart!!! Câtă incultură în rubrica Cultura/Showbiz din Evenimentul zilei...

Şi încă ceva, doamna Chiţan, care probabil aţi învăţat la liceu, orice altă limbă străină, mai puţin engleza, filmul lui Tarantino se numeşte "Kill Bill", kill de la a ucide, nu de la kg.!!! Ca să pricepeţi mai lesne unde stă diferenţa, articolul domniei voastre este la kil, filmul lui Tarantino este despre kill.

Simona Chiţan, du-te maică la recalificare că faci de râs rubrica cultură din Evenimentul zilei.

Karoly Eperjes invitat la Bucureşti la "Săptămâna filmului maghiar" - 2007

Invitat special al primei ediţii a "Săptămânii filmului maghiar" la Bucureşti, în perioada 12-13 noiembrie 2007, Karoly Eperjes este probabil cel mai important reprezentant al cinematografiei maghiare a anilor '80.

Născut la Hegyko, la data de 17 februarie 1954, Eperjes ajunge în teatru după ce lucrează o vreme ca tehnician de calcul şi joacă fotbal la echipa Videoton. Simţind însă că toate aceste lucruri nu îl mulţumesc pe deplin, Eperjes îşi încearcă norocul la teatrul de amatori din oraş, fiind selectat pentru cameleonismul său interpretativ, modul său vocal de a intra în pielea unor personaje totalmente diferite atrăgând atenţia regizorilor. Începe studiile universitare de actorie la 27 de ani, obţine diploma în 1980, iar în 1985 va începe colaborarea cu regizorul Geza Beremenyi, jucând în filmul acestuia "A tanitvanyok". Trei ani mai târziu se face remarcat prin interpretarea rolului lui Monori din "El Dorado", criticii fiind impresionaţi de vivacitatea şi totodată de profunzimea interpretării sale. Nu renunţă însă la dragostea sa pentru fotbal, fiind multă vreme căpitanul naţionalei de fotbal a actorilor maghiari.

În afară de Beremenyi, Eperjes este de asemenea preferatul unor regizori maghiari precum: Ferenc Andras, Peter Gardos, Istvan Szabo sau Peter Timar. Este posesorul mai multor premii de referinţă, printre care:

- de patru ori premiul pentru Cel mai bun actor într-un rol principal la Gala filmului maghiar,

- premiul Jaszai Mari,

- premiul Kossuth (cu care se laudă personajul său, Tibor Szabo din filmul "Turneul", încă din 1993 - film cu care va debuta în 12 noiembrie 2007 festivalul de film de la Bucureşti,

- premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de film de la Chicago, 1985,

- o nominalizare pentru Premiul Europa în 1989.

Karoly Eperjes va fi prezent la Bucureşti, participând alături de regizorul Geza Beremenyi la deschiderea festivă a Festivalului filmului maghiar la Bucureşti, în data de 12 noiembrie 2007, alături de domnul Adrian Iorgulescu, ministrul culturii şi cultelor din România şi E.S. domnul Terenyi Janos, ambasadorul Republicii Ungaria în România. Vor fi de asemenea prezenţi mari actori români.

"Lora" în cadrul "Săptămânii filmului maghiar"

După succesul cu "Un fel de America/ Valami Amerika", regizorul Gábor Herendi revine cu filmul "Lora", explorând mai departe tainele americanizării cinematografiei europene.

Film romantic, Lora relatează povestea de iubire aparent interzisă dintre Lora şi Geri, punând accentul pe puterea dragostei, singura capabilă să corecteze impulsurile comportamentale ale subconştientului. Poezia filmului va atinge punctul culminat prin soluţionarea romantică a handicapului eroinei, Lora recăpătându-şi vederea în momentul când va fi convinsă de necesitatea acesteia.

În rolurile principale Lucia Brawley (World Trade Center, în regia lui Oliver Stone), recentă vedetă la Hollywood şi Péter Nagy, iar Gábor Reviczky, unul dintre veteranii cinematografiei maghiare într-un rol de culoare.

Sâmbătă, 17 noiembrie, ora 20:00, Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română".

"Control/Kontroll", o parabolă a lumii subterane la "Săptămâna filmului maghiar", cu participarea actorului Sándor Csányi

Nimeni nu ştie cum a început totul, nici pe ce criterii – dincolo de o imensă şi utopică bunătate umană – au fost recrutaţi primii controlori ce populează universul de sub pământ, cu atât mai mult, cu cât la nivel de profesionişti aceştia nu au nici o valoare. Şi totuşi, dacă ei nu ar fi existat, cine să îi spună mai departe povestea lui Bulcsú, contemporanul lor şi singurul controlor din istoria metroului care îl va prinde pe ucigaşul fantomă din străfundurile pământului, singurul controlor care se lasă de meserie şi iese la lumină, împreună cu noua sa mare iubire?

Harap-Alb, Osiris modern sau un altfel de Fred (Christophe Lambert în "Subway", filmul lui Luc Besson), Sándor Csányi interpretează magistral un erou inconştient de valoarea sa şi resemnat în faţa eternului infern. Actorul va fi prezent la Bucureşti, pentru a fi prezent la premiera filmului său şi pentru a se întâlni cu spectatorii.

Marţi, 13 noiembrie, ora 18:00, Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română".

"Taxidermie", film şoc la "Săptămâna filmului maghiar"

"Taxidermie", un film de György Pálfi, inspirat din nuvelele lui Lajos Parti Nagy, este o incursiune îndrăzneaţă în lumea patologicului, a visceralului şi a absurdului. Suprarealistă şi postmodernă deopotrivă, utopia lui Pálfi are de partea sa toate argumentele diacronismului cinematografic şi literar, începând de la Hippocrate, Kafka, Thomas Mann, trecând prin Buñuel, Bergman şi culminând cu Tarantino, Rob Zombie şi Chuck Palahniuk.

Într-un moment istoric în care ştirile de la oră fixă fac legea, de parcă crimele, violurile şi incesturile s-ar fi îndrăgostit iremediabil de noi, filmul lui Pálfi reuneşte câteva aberaţii la modă, uită să pună pătrăţelele ce ascund identităţi, uită bipurile, iar în cele din urmă chiar şi camera de filmat la faţa locului. "Taxidermie" este un film făcut să placă contemporanilor, având în spatele său o certă cultură europeană a organicului, mult diferită de "picturalul" forţat al unor grozăvii carnale gen Saw sau Hannibal.

Miercuri, 14 noiembrie, ora 18:00, Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română", Str. Gutenberg, 19, sector 5.

Turneul/A turné (1993) în deschiderea "Săptămânii filmului maghiar"

Având la bază scenariul şi regia lui Géza Bereményi, "Turneul" va cuceri uşor publicul român, familiarizat atât cu şuşele la modă în România anilor ’80, cât şi cu parabolele cinematografice ale lui Dan Piţa ("Concurs"). Un grup de actori, reuniţi aleatoriu, unii pentru a mai face un ban peste vară, alţii pentru că pur şi simplu pot să o facă, se văd înrolaţi într-un road movie halucinant, cu accente de umor sănătos şi de existenţialism macabru.

Károly Eperjes este excelent, veşnic uimit în faţa banalului cotidian, Mari Törőcsik farmecă prin misterul şi eleganţa pe care le degajă, iar Miklós Benedek prestează cu naturaleţea unui showman modern. Cunoscătorii muzicii pop maghiare îl vor revedea pe „baladistul” Tamás Cseh, colaboratorul de cursă lungă al lui Bereményi, într-un rol secundar, însă de-a dreptul savuros.

O poveste ce prefaţează postmodernismul cinematografic maghiar, procesiune funerară a vechilor profesiuni de credinţă, "Turneul" este lepădarea lui Bereményi de realismul care l-a lansat ca regizor.

Atât regizorul, cât şi actorul principal al filmului vor fi prezenţi la premieră, alături de marii actori români: Coca Bloos, Alexandru Repan, Oana Pellea, Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern şi mulţi alţii.

Luni, 12 noiembrie, ora 19, Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română", Str. Gutenberg, 19, sector 5.

"Palme albe/Fehér tenyér " la "Săptămâna filmului maghiar"

Multipremiat, "Palme albe/ Fehér tenyér", filmul regizorului Hajdú Szabolcs îşi propune să prezinte antitetic scizura între mentalitatea europeană şi cea de peste ocean prin intermediul unui pretext sportiv.

Dongó, interpretat în film de chiar fratele regizorului, gimnastul Zoltán Miklós Hajdu va simţi pe propria sa piele metodica antrenamentului în est, aproape vecină cu antrenamentul cazon din ţările foste membre ale lagărului comunist, şi, fără să accepte compromisul va dezerta. De aici profesiunea sa de credinţă: „nu vreau să câştig, dar urăsc să pierd”.

Ajungând în Canada, mentalitatea sa estică îl va îndemna să repete aceeaşi greşeală, aplicând o corecţie aspră unuia dintre tinerii pe care îi antrenează, lucru care va trage după sine pedeapsa „recalificării profesionale”. Este momentul ca Dongó să recupereze rapid timpul pierdut, de această dată însă într-o societate tolerantă.

"Palme albe" este un exemplu de cinematografie modernă, susţinută pe lângă distribuţia maghiară de regalurile actoriceşti ale lui Gheorghe Dinică, în rolul antrenorului şi Oana Pellea, rolul mamei.

Miercuri, 14 noiembrie 2007, ora 20, Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română", Str. Gutenberg, 19, sector 5.

Revolutia din '56 la "Saptamana filmului maghiar" - "Libertate, dragoste"

Pe 6 decembrie 1956, după ce Revoluţia Maghiară este înăbuşită în sânge de către tancurile sovietice, naţionala olimpică de polo a Ungariei răzbună cauza pierdută, învingând Uniunea Sovietică în semifinala Olimpiadei de la Melbourne după un meci sângeros la propriu, cunoscut în istoria sportului drept „baia de sânge de la Melbourne”.

Lansat în Ungaria pe 23 octombrie 2006, la jumătate de secol după Revoluţie, „Libertate, dragoste” prezintă în cheie romantică tumultul generaţiei care a provocat prima fisură în blocul comunist, îndemnând studenţii la atitudine.

Viki, studentă şi Karcsi, poloist de mare viitor sunt „copiii revoluţiei” cu iz european. Ei se iubesc vreme de o noapte, după care se despart pentru a duce mai departe idealurile cu care au pornit în viaţă. Viki va sfârşi în temniţele comuniste luptând împotriva sistemului iar Karcsi va câştiga medalia de aur la Olimpiadă, înfrângând sovieticii fără drept de apel.

Joi, 15 noiembrie 2007, ora18, Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română", Str. Gutenberg, 19, sector 5.

Săptămâna filmului maghiar la Bucureşti, o surpriză pentru 2007

Luni, 12 noiembrie 2007 va începe "Săptămâna filmului maghiar" la Bucureşti, în cadrul căreia vor fi difuzate 11 lung-metraje - Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română, zilnic orele 11 (reluare) şi orele 18, respectiv 20 - şi, în paralel 4 documentare - Institutul Cultural Maghiar, zilnic, orele 11.

Ineditul acestui eveniment este că, pentru prima oară în ultimele trei decenii, s-a suflat praful de pe eternele producţii maghiare difuzate ani de-a rândul la Cinematece Română (productiile lui Istvan Szabo: Mefisto şi Colonelul Redl), anul acesta publicul bucureştean având ocazia de a se întâlni cu cinematografia maghiară în diacronismul şi sincronicitatea sa.

Organizatorii, MINISTERUL CULTURII ŞI CULTELOR şi INSTITUTUL CULTURAL MAGHIAR au ales ca anul acesta să-i invite la Bucureşti pe Karoly Eperjes, probabil unul dintre cei mai importanţi şi prezenţi actori maghiari contemporani (inedit este faptul că Eperjes a fost în tinereţea sa căpitanul naţionalei de fotbal a actorilor maghiari), pe Geza Beremenyi, scenarist şi regizor maghiar, autorul unora dintre cele mai importante filme ale cinematografului maghiar modern şi totodată textierul lui Cseh Tamas, pandantul lui Tudor Gheorghe din Ungaria, baladist şi interpret de o sensibilitate proverbială, dar şi pe Sandor Csanyi, vedeta scenei teatrale şi a filmului maghiar contemporan şi pe Robert Koltai, cel care îndrăznea în anii 80 să americanizeze percepţia cinematografică a filmului maghiar. De asemenea în seara de 12 noiembrie 2007 vor fi prezenţi la deschidere şi actorii români ce au participat la coproducţiile româno-maghiare ce urmează să fie difuzate: Gheorghe Dinică, Maia Morgenstern, Coca Bloos, Alexandru Repan, Oana Pellea şi nu numai.

Toţi artiştii maghiari vor fi prezenţi la Bucureşti, în funcţie de premierele filmelor lor, publicul român putându-se întâlni cu aceştia la Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română, Str. Gutenberg, 19 (vizavi de Teatrul Bulandra - Izvor), în perioada 12-16 noiembrie 2007.

Filmele ce urmează să fie prezentate vor fi:

Control - Sandor Csanyi,

Taxidermie,

Dolina - Coca Bloos,

Băieţii Witman - Maia Morgenstern,

El Dorado - Karoly Eperjes, Geza Beremenyi,

6:3 - Karoly Eperjes,,

Lora,

Palme albe - Oana Pellea, Alexandru Repan, Gheorghe Dinică,

Libertate, Dragoste... - Sandor Csanyi,

Nu vom muri niciodată,

Turneul - Karoly Eperjes, Geza Beremenyi.

Voi reveni cu detalii!

Elodia, între adevăr şi micţiune

Zilele trecute am văzut un film care mi-a deschis ochii în ceea ce priveşte taina din umbra mult mediatizatei poveşti a Elodiei. "Hoax". Pe scurt, un autor neîmplinit se gândeşte că şi-ar vinde cel mai bine cartea dacă, imitând semnătura lui Howard Hughes ar sugera editorilor că aceasta este pur şi simplu biografia enigmaticului om de afaceri.

La fel stă treaba cu Elodia, aşa că flerul şi experienţa mea de cinefil îmi spun că Elodia nici măcar nu a existat, Elodia un fel de "Simone", filmul cu Pacino. Pentru a anticipa, urmează culegerea roadelor - lansarea produselor de serie marca "Elodia", cremă de ghete, coniac, hârtie igienică, cinematograf pe al cărui frontispiciu tocmai s-a desprins prima literă.

Prin urmare, nu am rămas surprins când am văzut zilele trecute o tanti, care după cum cânta minunat ar fi să fie oarbă, "zicând" Balada Elodiei. Ca şi Elodia, nici Mioriţa nu a existat vreodată, şi cu toate acestea, ce restaurant frumos, ce nevastă emblematică de Roman...

Steaua ajutată şi în presă prin intoxicare

Steaua trece prin clipe grele, iar acest lucru este dureros şi vizibil, cu atât mai mult cu cât, rapidist fiind stimez marii jucători care au făcut Steaua celebră în lume, cu alte cuvinte pe Hagi şi Lăcătuş.

Condusă de Poli Timişoara astăzi, 04.11.2007, şi neputincioasă, cu un Bănel Nicoliţă de un penibil antologic, Steaua încearcă să lucreze la intoxicarea opiniei publice, dacă la arbitri îi este uneori imposibil. Cu atât mai rău pentru profesionalismul şchiop al celor de la Gazeta Sporturilor, care au primit banii lui Jiji şi au măsluit scorul, doar, doar or intra mai mulţi stelişti să citească cronica optimistă a unui meci de tristă amintire pentru Steaua.

Vom afla mâine dimineaţa că operatorul de serviciu de la GSP a făcut infarct, ni se va face milă şi vom înţelege că asta cu şpaga lui Becali era pur folclor, omul ţinându-şi ferecat chimirul mai ceva ca George Copos, doar exteriorul simulând nababul.

Păcat de Lăcătuş, dar câtă vreme înfrângerile Stelei pot deschide ochii opiniei publice, cu privire la tirania patronului, la mai mare!

Fericire mare, încă o felaţie între VIP-uri

Un ziar de scandal bucureştean ne anunţă cu teribilă încântare că se află în posesia unui filmuleţe de câteva minute în care Monica îi face un blow-job lui Irinel Columbeanu. Încă o ştire de asta şi probabil că va trebui să mă închid în casă vreo doi-trei ani, să decablez televizor, radio, să refuz să citesc ziare şi geamurile să mi le tapetez cu folie de aluminiu, pentru ca atunci când voi ieşi din nou în civilizaţie să învăţ din nou să mă mir.

Oricum, bănuiesc că cititorii se împart şi ei în câteva clase, fie-mi permis acum să spicuiesc câteva: doamne în vârstă "vai mamă, ce urât", neigienic, sau "vai, mamă, păcat de ea, fată tânără", indiferenţii şi cei care au reuşit să vadă până acum pornografiile franţuzeşti deja celebre cu "papi". Adevărul e că deîndată ce i-am văzut împreună, nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin cap că Monica i-ar putea face măcar o singură felaţie soţului ei sexagenar în câţiva anişori. Am tot sperat că între aceştia totul a început printr-o relaţie platonică, el citea Coelho, ea citea Dostoievski... Îmi trece prin cap o scenă dintr-un film american remake după unul franţuzesc, în care se spunea despre personajul interpretat de Gene Hackman... aux armes etcaetera...

Visul meu s-a năruit. Monica a îngenuncheat la picioarele dealtfel minuscule ale soţului ei, şi i-a înghiţit cu lăcomie scârbavnicul mădular... Aflăm din acelaşi ziar că filmuleţul cu pricina, făcut la faţa locului, într-un local bucureştean avea şi un preţ, 3000 euro, dar vezi doamne, citim un ziar inteligent, făcut de oameni inteligenţi, care, fără să dea parnosul au reuşit totuşi să identifice mare parte din detalii... Părerea mea e că atît paparaţul, cât şi revista cu pricina şi-au îndeplinit condiţia, mai cu seamă acum, când a deschis şi un forum pe care trebuie să votăm daca vrem sau nu să vedem şi filmul cu pricina. Dat fiind că Monica se vede doar preţ de o secundă, iar mădularul "imperial" (asta e de la mine) al lui Irinel este doar deductibil, sau mai bine zis indeductibil prin obrăjorii Monicăi, mă întreb ce mare realizare...

Se ia o tânără de la orice casă de modă mai scăpătată, cu oarecare nuri şi un bătrân. Singura condiţia ar fi ca ea să spună 50.000 de tâmpenii pe secundă, să se mire mult şi vocal şi bunicul cu pricina să poarte pulover în dungi.. Doriţi să vedeţi filmuleţul în care domnişoara Cutare i-o suge lui Bunicu?

Top octombrie 2007

Din motive absolut obiective am luat o pauză de scris, timp în care, nu am citit mare lucru, în schimb am ascultat muzici, mai noi sau mai vechi - ştiţi cum e cu călătoriile, cel mai la îndemână să dai play şi... ride on baby!

Prin urmare, topul meu 10 luna octombrie 2007, fără adăugirile gen High Fidelity arată în felul următor:

1. Katie Melua - If You Were a Sailboat,

2. Dave Gahan - Use You,

3. Nine Inch Nails - Survivalism,

4. Serj Tankian - Empty Walls,

5. Queens Of The Stone Age - Suture Up Your Future,

6. Modest Mouse - Dashboard,

7. Gogol Bordello - Alcohol,

8. My Chemical Romance - I Don't Love You,

9. Foo Fighters - The Pretender,

10. Annie Lennox - Fingernail Moon.

Singurul nume pe care l-am văzut difuzat în air-play pe MTV şi chiar merită să câştige un premiu este, evident, Foo Fighters, în rest, după cum ne-a învăţat postul ce popularizează atitudine şi nu neapărat muzică, the same old crap.

La mulţi ani pentru buni şi ne-buni

La mulţi ani, doamnelor şi domnilor, cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătăţii Mintale...

Suspecte şi nesincere prieteniile heterosexuale din zilele noastre...

Din ciclul "a mai apărut un film franţuzesc, finalmente prost, dar franţuzesc, de dragul încurajării culturii europene autentice???" azi noapte am văzut "Prietenul meu cel mai bun/ Mon Meilleur Ami", film din 2006, în regia lui Patrice Leconte, cu Daniel Auteuil şi Dany Boon. Categoria asta de mai sus este echivalenta unei alte îndeletniciri personale, denumită generic: "încă un meci al Rapidului, pe care până la urmă îl pierde, dar un meci al Rapidului". Îl recunosc pe Dany Boon ca fiind unul şi acelaşi cu cel care în Joyeux Noel l-a interpretat pe Ponchel, nu neapărat urmare a prestaţiei sale actoriceşti cât datorită memoriei mele vizuale, de-a dreptul enervante de cele mai multe ori, nu mai poate nimeni în jurul meu să îşi păstreze anonimatul...

Patetic în sensul franţuzesc al cuvântului, escaladând vizual graniţa prieteniei heterosexuale cu cea homosexuală, într-un moment în care, recunoaşterea prieteniei la nivel declarativ şi "frăţietatea" în sens precreştin dau de bănuit, filmul lui Leconte este liniar, o adevărată cămaşă de forţă pentru Daniel Auteuil... Explozia din final de la Vrei să fii milionar-ul franţuzesc se amână, regizorul concentrându-se exclusiv pe tracul constant şi devenit enervant spre final al personajului interpretat de Boon, iar o manieră de acest gen, europeană 100% nu ţine într-un film urmând un reţetar american, cu o cameră de b-uri hollywoodiene.

Din Prietenul meu cel mai bun/ Mon Meilleur Ami, cu un web site, http://www.monmeilleurami-lefilm.com/ care arată ca domeniul de prezentare al unui medicament pentru deranjamentele stomacale, de parcă eşti sfătuit să vorbeşti despre acest film folosind redundant expresia "a fost văzut de un amic, nu de mine" nu rămâne nimic, nici măcar o singură imagine, iar povestea cu vaza este mult prea pretenţioasă ca să te cucerească, ca să nu spun că la final, cu mâna dreaptă pe cana de cafea căutam disperat o vază mai antică prin casă ca să o fac cioburi... Şi cînd te gândeşti că la "Voir un ami pleurer" a lui Brel mi-au dat lacrimile...

De dragul valorii autentice, rog a mi se permite să închei aşa cum trebuie:

"Bien sûr il y a les guerres d'Irlande

Et les peuplades sans musique

Bien sûr tout ce manque de tendre

Et il n'y a plus d'Amérique

Bien sûr l'argent n'a pas d'odeur

Mais pas d'odeur vous monte au nez

Bien sûr on marche sur les fleurs

Mais mais voir un ami pleurer..."

P.S.

Dany Boon este în film fan al lui PSG! Nu că ar avea mare importanţă...

Bergodi, back with a vengeance

Bergodi nu s-a ţinut de cuvântul dat ieri şi a rămas la Rapid, cum am spus-o mai devreme, deşi trebuie să recunosc că am făcut-o cu o oarecare strângere de inimă. E adevărat ceea ce se spune că nu ai cum să trăieşti în România şi să nu te contaminezi cu românism. În cazul lui Bergodi, mă bucur să constat că această renunţare nu implică procese de conştiinţă, dat fiind că sunt destul de familiarizat cu tentaţia cotidiană a dezicerii de principii.

În sfârşit un semn pozitiv din partea acestui "domn", aterizat într-un univers amoral - se dă pe brazdă, aşa cum au mai făcut-o şi ceilalţi: Zenga şi Pedrazinni. Era şi păcat să părăsească probabil singura echipă din România care, în ultimul an nu s-a grăbit să îşi acuze antrenorul de eşecul survenit, să îi lase acum la greu pe elevii săi, pentru a-i motiva să reprezinte de la anul, în sfârşit demn România în Champions League.

Şi nu am uitat! Nimic nu va merge la Rapid, indiferent de ponderea implicării afective, dacă nu se va lucra psihologic, atât la nivel individual, cât şi colectiv.

Bergodi rămâne!

Personal cred că Bergodi nu va pleca din Giuleşti, cel puţin pentru că nu are motive. Nu este prima echipă de club pe care o antrenează în România, oricât de şocante ar fi jocurile de culise şi falsa moralitate a anumitor oameni ce gravitează în jurul fotbalului, acestea sunt lucruri despre care în mare ştia şi mai presus de toate, Rapidul încă o dată nu a pierdut.

Ca şi în cazul lui Zenga la Dinamo, timpul a fost prea scurt, este cât se poate de clar, iar dacă privim peste gard, la Manchester United vom înţelege poate că pentru a construi o echipă şi o mentalitate colectivă îţi trebuie timp.

Lui Bergodi nu are nimeni ce să-i reproşeze, Rapidul a "circulat" frumos, ne-a reamintit multora de Rapidul de acum doi ani şi am admirat individualităţi jucând altruist, cu inteligenţă şi dăruire. Repet, Rapidului i-a lipsit psihologul, omul care să le prezinte variante de scor în oglindă cu aceeaşi stare de spirit. Fotbaliştii aceştia au uitat cum e să joci fotbal în curtea şcolii, sau pe maidan, când nu ai presiunea timpului, cînd habar nu ai de business-ul din spatele ludicului. Asta trebuie să aducă nou Bergodi la Rapid. Atât şi nimic mai mult. Meciuri de antrenament în care jucătorii să joace alternativ cu conştiinţa unui cronometru ce s-ar putea opri oricând şi fără aşa ceva, până la apusul soarelui, până când echipa condusă reuşeşte să egaleze şi să se departajeze.

Bergodi, adu ludicul în Giuleşti!

"Taxidermia", patologie şi leapşa prin Pomul Genealogic

Am terminat traducerea la Taxidermia, filmul lui Palfi Gyorgy, inspirat din nuvelele lui Parti Nagy Lajos. Cu puţină răbdare îl veţi vedea în curând şi la Bucureşti, bucurându-vă vreme de 2 ore de o incursiune în lumea patologicului, a visceralului şi a absurdului. Suprarealistă şi postmodernistă deopotrivă, utopia lui Palfi are de partea sa toate argumentele diacronismului cinematografic şi literar, începând de la Hippocrate, Kafka, Thomas Mann, trecând prin Bunuel, Bergman şi culminând cu Tarantino, Rob Zombie şi Chuck Palahniuk, încât remarci de genul: descrieraţi, scârbos, sex de-ăla tâmpit... te clasează din start, cinefilule, într-o categorie eufemistic vorbind inferioară.

Într-un moment istoric în care ştirile de la oră fixă fac legea, de parcă crimele, violurile şi incesturile s-ar fi îndrăgostit iremediabil de români, filmul lui Palfi nu face decât să reunească câteva aberaţii şi să uite de câteva ori pătrăţelele, bipurile sau în cele din urmă chiar camera de filmat la faţa locului. Te poţi supăra pe un astfel de film? Te poţi îndoi că eşantionul de fani ai ştirilor de la oră fixă, obsedaţi de sânge şi alte secreţii nu vor da năvală să vadă cu ochii lor filmul care aproape că face sinteza atâtor ani pierduţi cu ochii pe atrocităţi, fără a-şi da de gol snobismul? Nu, categoric nu. Taxidermia este un film să placă contemporanilor, având în spatele său o certă cultură europeană a organicului, mult diferită de "picturalul" forţat al unor grozăvii carnale gen Saw sau Hannibal, din ciclul "maţele-ncurcate".

Atât pentru moment... The best is yet to come.

P.S.

România nu lipseşte din filmul sus-amintit. La un moment dat bătrânul Balatony Kalman, privind televizarea a ceea ce a ajuns proba de mîncat viteză, exclamă "uite, până şi românii ăstia au ajuns în State...".

Cei care nu mai au răbdare, un tur orientativ prin site-ul oficial al multpremiatului film: http://www.taxidermia.hu/indexen.htm

Rapidul a clacat, din plictiseală

Se spunea că anul acesta fotbalul românesc este "at his best". O fi fost... Nu neg că există valori în fotbalul intern, imaginaţie, fantezie şi nerv cum nu am mai avut până acum, la nivel psihic însă coeziunea nu există. S-a văzut şi astăzi. Am avut senzaţia că jucătorii Rapidului începuseră să se plictisească la perspectiva că vor câştiga fără probleme în faţa lui F.C. Nurnberg, când deja conduceau cu 1-0. Nu ne-au bătut niciodată nemţii, nici o altă echipă Românească nu a luat un punct în tur anul ăsta... Ne-am achitat faţă de public, ne-am achitat faţă de Moţu Pittiş, îi băgăm patronului bani în casă, ce se mai poate întâmpla până la sfârşitul meciului...

Cam asta a fost şi am pierdut trist, cu golul egalării în ultimul minut. Bergodi nu are de ce să plece definitiv de la Rapid, ar putea cel mult să dea o tură până prin Italia sau Anglia şi să revină însoţit de un unsprezece de psihologi, pentru că deşi statistica de azi va arăta flagrantul superiorităţii rapidiste la toate capitolele, pauzele de încredere sau de supraîncredere luate au hotărât soarta meciului. E vina lui Andrade, a lui Boya, a lui Buga sau Cesinha în repriza a doua? Nici vorbă. Iar am fost furaţi de arbitru? Nici vorbă, am primit doar nişte remindere cu privire la poziţia noastră în subconştientul european colectiv şi atât ne-a trebuit pentru a ne resemna.

Ce am câştigat din această eliminare? Nu ne facem de râs cu un stadion impropriu pentru UEFA şi nu îi înstrăinăm banii patronului pe 2007. Altceva nimic.

Bufonul e în extaz! Steaua, singura echipă românească care merge mai departe, chiar dacă ciuca bătăilor în Champions League. Sincer, continui să cred că Steaua merita să bage spaima în cupa UEFA şi nu să fie spare-partnerul celor mari, nu asta este soarta pe care i-o doresc singurei echipe româneşti care a câştigat vreodată Cupa Campionilor, dar, mă rog, asta e, fără Rapid mă voi uita la meciurile Stelei dorindu-i să piardă cele câteva meciuri ce i-au mai rămas la scoruri cât mai strânse.

Nu mă mai întreb retoric "cum a putut Rapidul să piardă această calificare?" Am văzut doar cum!

Let us compare poezies

Mi-e scârbă de plagiatori, în instanţa acestora fantezia mea nu mai are margini. Promit ca, aşa cum îţi faci rezerve de ţigări, cafea, filme pentru zilele ploioase, o să păstrez o doză de vomă, fecale, urină şi tot ce se mai poate organic, septic, fetid pentru cei care în prostia care îi caracterizează încearcă să se impună în imaginea colectivă ca exponenţi ai frumosului, ai artisticului plagiind.

Iată mai jos un exemplu. Textul de bază, Presimţire îi aparţine lui Matei Ghigiu, cu adevărat poet, cel de-al doilea unui wannabe poet, om de cultură, om de lume, unui wannabe om... Iată aşadar textele:

presimtire

de matei ghigiu

era o femeie îmi suna la uşă după miezul nopţii

îmi spunea că a venit să mâncăm struguri

scotea din plasa de pânză un iepure alb_negru

sublinia faptul că ar putea fi un melc cu urechi prelungi

dar că nu e aşa că se întâmplă fiecăruia să fie altfel

mai ales atunci când nu are de ales

dansa pe balustradă îmi sugea cu ciudă urechile

mă lăsa să o iau de mână

să o port prin încăperile casei devastate de cutremur

eu gândeam că aşa nu se mai poate

mă dezlipeam de lucrurile simbolice

încercam să arăt că ne aflăm în interiorul unui sentiment îngrozitor

că ne pândesc subtile plenitudini şi multe altele

erau şi nişte tineri înalţi treceau pe holuri rumegând iarbă

tu rămâneai în urmă numărai în gând până la sfârşitul numerelor

mă desenai cu vârful unghiei în aer

mi te încolăceai pe oase ca o iluzie obosită

să nu zici că nu ţi-am spus

şi

threesome

de andu moldovan

era o femeie îmi suna la uşă târziu după miezul nopţii

zicea că a venit să mâncăm împreună

scotea din sacoşa de pânză un iepure alb-negru

îmi spunea că ar putea fi un melc cu urechi prelungi

dar că nu e aşa pentru că se întâmplă fiecăruia să fie altfel

mai ales atunci când nu are de ales

dansa pe balustradă îmi sugea cu ciudă urechile

apoi mă lăsa să o iau de mână

să o port prin încăperile casei

devastate de cutremur

eu gândeam că aşa nu se mai poate

mă dezlipeam de toate lucrurile simbolice

încercam să-ţi arăt că ne aflăm

în interiorul unui sentiment îngrozitor,

că ne pândesc subtile plenitudini şi multe altele

ea rămânea în urmă

număra în gând până la sfârşitul numerelor

mă desena cu vârful unghiei în aer

mi se încolăcea pe oase

ca o iluzie obosită

să nu zici că nu ţi-am spus

Iată spre verificare linkurile originale:
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/75349/index.html si http://www.hermeneia.com/poezie/4127/

Andu Moldovan, scârbă eternă, ridicolule!

P.S.
"m-am uitat...s-ar putea sa fie dintr-un joc al lor: bobadilu isi face firma cu Ghigiu, iar Ghigiu il lasa sa-i " contrafaca " poeziile, da e pe fatza rau... prea rau ca sa nu cumva sa fie chiar o joaca consimtita de amandoi...ce kuku meu, doar sed toata ziua nas in nas unu cu altu'"

Despre jumelismul organic şi proiecţia sa în societate

O englezoaică, a suferit în copilărie o cumplită traumă, s-a deranjat stomacal în asemenea hal încât tot ce mânca ziua voma noaptea. Prin urmare a încercat şi cu cartofi prăjiţi şi, minune mare, Petrache Lupu nu altceva, pomenit fie-i numele în vecii vecilor, cu chipşi. Nu a mai vomitat, şi-a revenit, şi, vreme de 17 ani nici un fel de deranjament stomacal.

Întrebată daca nu se plictiseşte cu acelaşi meniu, aceasta a negat cu vehemenţă. Cum să te plictiseşti mâncând cartofi prăjiţi când există ketschup, maioneză, piper, sare şi altele? La 20 de ani arată ca o vedetă de hollywood, paradoxal mai şi mănâncă ca una. Mă întreb care dintre bucatele de mai sus îi place mai mult, cartofii prăjiţi cu ketschup şi sare, sau cartofii prăjiti cu ketschup şi piper? Trebuie să existe un criteriu de departajare. Mă gîndesc la Gigi Becali, care îi urăşte pe toţi cei cenu sunt de neamul lui (românesc, susţine patronul-oier), pe criterii etnice sau religioase. De la o vreme îi urăşte şi pe cei de neamul lui care sunt homosexuali, care apelează la sex-shop, pe comunişti, rapidişti sau dinamovişti. În curând va urî TOT ce este uman, făcând-o în sfârşit şi la nivel declarativ.

La fel şi cu englezoaica în cauză. În curând nu va mai suporta nici cartoful prăjit în sine, urmare a faptului că ideea de cartof în stare pură este cea care îi repugnă.

fotografie de Willy Pragher

Cel mai gay dintre negay din România leat 2007

Vai, dar atât de bine mă simt când mai descopăr o mostră de integrare armonioasă a României în rândul ţărilor cu tradiţie, că nici nu vă pot explica în ce stare de elevaţie mă aflu.

Prin urmare, încă un punct din codul de toleranţă individuală îndeplinit. Se luptă pentru a câştiga trofeul de cel mai iubit simbol al homosexualilor români: Victor Ponta, Tudor Chirilă, Cristian Chivu şi Răzvan Fodor. Retrăiesc momente de confuzie similare: ce a găsit brooke shields la michael jackson, ce a găsit marilyn monroe la arthur miller, ce a găsit bonnie la clyde?

Răzvan Fodor: zic fetele că are ochii lui Keanu Reeves, care, în Matrix cel puţin, purta ochelari, ok, înţeleg, are ceva wild, superior, rebel... Grrrrr... Ar trebui să fie votat de majoritatea homosexualilor, mai cu seamă că se zvoneşte că nu ar fi prea spontan cu fetele.

Cristian Chivu: îl plac fetele pentru că este reţinut, echilibrat şi dă senzaţia de cerebralitate. Discreţia contează enorm, probabil că îl vor vota homosexualii latenţi şi cei care încearcă să nu îşi dezvăluie această identitate...

Tudor Chirilă: era pe gustul doamnelor şi domnişoarelor la începutul perioadei "Vama veche", atât pentru fizic cât şi ca urmare a filiaţiei, ştiţi cum funcţionează la doamnele de o anumită vârstă care, dacă scapă din lesă ciupesc copilaşii de obrăjori vai, drăguţule, tu al cui eşti... Fiul Iarinei Demian cu Chirilă. Ulterior domnişoarele au crescut, iar doamnelor le-a ajuns la ureche cum că se comportă cam urât, scuipă, înjură şi provoacă scandaluri. Numai bun de votat de către homosexualii de pe tir şi de către adepţii sado-maso, piele neagră, şepci, brăţări cu ţinte. Rob Halford rules.

Victor Ponta: ??? Ce e de plăcut la acest individ, supranumit într-o vreme "micul Titulescu"? Există cel mult şanse să fie votat de câţiva istorici homosexuali seculari, în special de către cei cu ramolisment cerebral, care încă mai vibrează la numele de Titulescu, din proteză, nu din altceva.

Pronosticul meu: Răzvan Fodor este câştigătorul detaşat Mister Gay, Romania 2007.

Propunerile pentru anul viitor: Ion Cristoiu, Ionel Ganea, Gigi Becali, Pepe.

Jocurile Olimpice Speciale de Vară, 2007 faţă cu Gigi Becali...

În perioada 2-11 octombrie 2007, vor avea loc la Shanghai, Republica Populară Chineză, Jocurile Olimpice Speciale de Vară.

Aceste evenimente vor marca prima Olimpiadă găzduită de Asia, şi a doua oară când aceasta are loc în afara Statelor Unite ale Americii. Vor participa 7500 de atleţi, 40.000 de voluntari, 3.500 oficiali şi mii de familii, voluntari, spectatori şi jurnalişti din lumea întreagă.

Atleţii prezenţi vor concura la 25 de diverse probe de tip european, participând în cadrul mai multor sporturi demonstrative: sporturi acvatice, atletism, badmington, basket, bocce, bowling, cricket, ciclism, curse de fregate, hipism, fotbal, golf, gimnastică, judo, caiac-canoe, dansul leului, haltere, patinaj pe role, înot, softbal, tenis de masă, handbal, tenis şi volei, cât şi sporturi cu motor.

Ne vom încuraja şi noi participanţii din faţa ecranelor televizorului, sau ne vom mulţumi să aflăm surprinşi a doua zi succesele repurtate de atleţii surpriză ai României, în vreme ce posturile de televiziune naţionale sau prin cablu se vor înghesui să mediatizeze elucubraţiile mentale şi verbalismul gângav al lui gigi becali?

Goodnight Romania, wherever you are!

A te simţi super-de-România

Paradox. Astăzi am înţeles de ce nu câştig la lotto şi de ce de fiecare dată când merg pe stradă paşii mei reuşesc pe căi misterioase să evite să calce în rahat. Ajunsesem chiar până în sitaţia în care îmi apăsam ameninţător talpa deasupra rahatului lunguieţ, gălbui, de câine mare, stricat la stomac, când un skate-board răzvrătitmi se strecură între talpă şi caldarâm, levitând deasupra excrementelor canine cu graţia cu care Colin McRay trecea în mare viteză peste veveriţele care se trezeau la ceas rău să treacă poteca, şi purtându-mi pasul jumătate de metru mai departe şi prăbuşindu-mă, cu vedere şi miros directe către posibila victimă.

În oraşul ăsta, în ţara asta eu încă trăiesc, de aici să zicem "şirul de ghinioane" pe care le tot experimentez zi după zi. Am pierdut la lotto, la bursă, la şah, la table, Rapidul pierde, echipa naţională de rugby pierde, şi multe, multe altele, dar supravieţuiesc. Nu am primit pumni în faţă de la Mihai Stoica, nu m-a jignit, nu m-a spurcat şi nu m-a înjurat de mamă Gigi Becali, nu sunt supus pericolului de a fi deportat într-unul din cartierele pe care acesta le pregăteşte homosexualilor din Bucureşti, câinii şi pisicile mele nu au fost maltratate de frustraţii buzoienii şi de toţi frustraţii români care îşi manifestă astfel neputinţa, nu a sărit Ganea la gâtul meu şi nu sunt ungur ca să fiu pus la stâlpul infamiei de colegul meu la fel de frustrat de faptul că aparţine unei minorităţi inferioare numeric celei maghiare, dar are un suflet verde românesc de toată frumuseţea. Eu sunt Zelig de Bucureşti, mă confund şi mă identific şi toate relele trec pe lângă mine, neafectându-mă.

...

...

...

A world war

was announced

days ago

but they didn't know

the lazy sunbathers

the lazy sunbathers...

Goodnight Romania, wherever you are!

fotografie de Willy Pragher

Blesteme cu urşi, pentru unii bruni, pentru alţii albi

O întâmplare de săptămâna trecută mi-a dat de gândit cu privire la trainingul uman la care mulţi dintre noi ar trebui să fim supuşi, în beneficiul comunităţii, evident şi a convieţuirii paşnice şi profitabile nu doar pentru propria persoană.

La munte undeva, în România, evident, un urs, căutând prin gunoaie şi-a înţepenit ţestul într-o găleată de metal şi, disperat, a năvălit în miez de noapte pe culoarele unui azil de bătrâni. Speriaţi, angajaţii au sunat la Salvare, care a venit, ca pentru oameni, patru ore mai târziu. Prima măsură de descarcerare a ursului, măcelărească de-a dreptul a necesitat doar un ciocan, şi câteva minute mai târziu angajaţii salvării s-au familiarizat cu cutumele ursăritului, lovindu-l cu nemilă pe bietul urs cu ciocanul în găleată. Dacă după toată experienţa aceasta ursul nu se declară fan Cannibal Corpse, mare minune. În cele din urmă l-au sedat, reuşind să-i extragă găleată de pe cap. Mai bine îl omorau, stresat la culme precis că ursul în cauză s-a retras în munţi şi s-a aruncat într-un ciot ascuţit.

În amintirea pasiunii cu care în două zile şi nopţi am epuizat primele două serii din Lost acum vreo doi ani - ca să vedeţi paradox, televiziunile deplângeau în imagini moartea Papei şi eu deplângeam dispariţia din serial a Annei-Lucia, asta cu mult înainte de a afla public că nu m-ar putea oricum iubi niciodată, inima sa fiindu-i dăruită unei tinere oribile - poate nu ne-ar strica multora dintre noi un training pe o insulă uitată de lume, chiar şi cu riscul întâlnirii de un anumit grad cu Ursul polar.

fotografie de Willy Pragher

Americanii's de vină...

Sâmbătă şi Duminică mi-am permis luxul de a lenevi şi de a nu-mi tulbura cu nimic dolce far niente-le de sfârşit de săptămână. Prin urmare, am deschis televizorul şi am lăsat VH1 să îmi populeze sonor camera.

Stupoare, Top 50 European Rock, nimic mai interesant, sâmbătă după-amiază. Câteva neaşteptate prezenţe în acest top, printre care, Tears For Fears, Duran Duran şi o trupă care îndrăznea să se considere rock doar cel mult prin prezenţa unui chitarist cu cagulă, în rest, gloria gaynor tată, în toată regula, îmi scapă numele, în orice caz, un one hit wonder. Pe primul loc, de bun simţ aş spune The Rolling Stones cu Angie. Interesantă absenţa celor de la The Beatles, cel puţin cu While My Guitar Gently Weeps, magistrala compoziţie blues a lui Harrison, sau chiar Revolution, A Hard Day's Night ca să nu spun nimic de absenţa lui Lennon. Paradoxal, Working Class Hero apare în top undeva pe poziţia 40şiceva, dar în interpretarea celor de la Green Day, minunat maturizaţi între timp. În orice caz, una peste alta, muzică bună, imaginativă şi variată. Cu ocazia asta am descoperit o trupă nouă, Modest Mouse, produsă în ultima vreme de Johnny Marr, de ce m-aş mai mira pentru succesul de casă.

Top 50 American Rock dezastru total, nu că nu m-aş fi aşteptat, dar în orice caz, întotdeauna mai este loc de mirare. Marilyn Manson sub Therapy, Offspring give it to me baby... , Soundgarden, Ugly Kid Joe sau Stiltskin. Surpriză plăcută My Chemical Romance, System of a Dawn şi noul album Nine Inch Nails, prezenţi, chiar dacă nu pe locul pe care ar fi trebuit. Pe prima poziţie Metallica, cum era cam de aşteptat, iar pe locul doi Bruce Springstenn cu Born in the U.S.A., trăiască proletcultismul american, interpretat de pletoşi, cu bustul gol şi de vocaliste cu sânii la vedere!

Măcar ştiu că dacă va fi să ceară azil politic, Gigi Becali nu se va refugia în America. Tot e bine.

Goodnight Romania wherever you are!