Anul trecut, la Paris, Şerban, unchiul, constata cu disperare rărirea cercului de prietenie, prin dispariţie sau acutizare a bolii, făcând referire directă la doamna Monica Lovinescu. De acelaşi lucru, la faţa locului, o altă doamnă a literelor româneşti (şi franţuzeşti deopotrivă), Irina Mavrodin, rememora vremuri trecute cu Şerban, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu şi alţii la casa de vacanţă din Franţa a lui Paul Barbăneagră, înnegurată şi ea de îmbolnăvirea Monicăi Lovinescu. Pentru ei prietenă, pentru mine simbol şi motiv de veneraţie, stâlp al rezistenţei şi al principialităţii, om de presă, OM.
Ei bine, în dimineaţa aceasta, după o grea suferinţă Monica Lovinescu a ieşit demn din viaţă după ce a avut grijă să dăruiască statului român întregul tezaur de spiritualitate agonisit de-a lungul existenţei sale: clădirea deţinută la Paris. Sarcinile care revin statului român în urma donaţiei sunt constituirea şi conservarea unui fond de lucrări ale literaturii române şi străine, crearea unui centru cultural român intitulat "Memorial Ierunca-Lovinescu", înfiinţarea unei burse anuale "Ierunca-Lovinescu" în favoarea studenţilor români din Franţa, acordată de MAE, şi asigurarea cazării pentru studenţii beneficiari ai acestei burse în spaţiul locativ ce face obiectul donaţiei.
Dumnezeu să o odihnească!
Din liniştea izbăvitoare ce nu îmi tulbură prânzul de la 1 la 3, Nico Marquardt m-a făcut să îmi pun întrebări serioase cu privire la perpetuum mobile, la mecanică şi la infailibila prolongaţie a învăţăturii. Mi-aş dori să îl am pe Jekyll, evident că s-ar numi Ce Kil' pe care să-l condamn la penitenţa de a superviza devierea bilelor ciocnindu-se mecanic, eveniment ce probabil ar avea loc între anii 60 şi 70 ai plictiselii. Tiranul care va anihila perpetuum mobile se numeşte descentrare. Învăţătura însă va continua, chiar dacă frecările, fricţiunile şi luptele de idei vor mai spori sau diminua din efecte. Nico Marquard, la doar 13 ani pune la punct NASA, şi ne spune cu vorbele sale, presărate cu multe ya şi fuck şi Rammstein că americanii au probleme care încep de la 00. Apophis este un asteroid care după americani ar prezenta un pericol de 1 la 45.000 de a provoca pe 13 aprilie 2029 o reacţie în lanţ, în comparaţie cu realitatea, dată în vileag de Marquard, care a evaluat el statisticile ce i-au stat la dispoziţie şi a ajuns la concluzia că americanii au exagerat cu două zerouri. Cu alte cuvinte, realitatea, recunoscută cu scuzele de rigoare de NASA este că situaţia stă în felul următor: dacă Apophis loveşte pe 13 aprilie 2029 unul sau mai mulţi dintre cei 40.000 de sateliţi ce orbitează pământul, bilele acestea de biliard, deviate de la traiectorie vor lovi la rândul lor pământul în 2036 (la o dată ăncă necunoscută), generând o masă de fier şi iridiu de 320 m şi cântărind 200 miliarde de tone ce se va prăbuşi în Atlantic. Undele de şoc vor genera la rândul lor valuri tsunami care vor distruge ambele coaste şi zonele aferente acestora, în vreme ce vor degaja un nor gros de praf care va întuneca cerul pe termen nedeterminat. 
