Where the streets have no names

Tristeţi de străzi pustii şi mute, de ziduri vechi şi cu faţade...

Ale dracului de mute străzile din imagine, câtă vreme întrebi localnicii cum faci să ajungi la cutare stradă şi nu primeşti răspunsul dorit. Şi tu mergi mai departe, în explorare, animat de dorinţa arzătoare de a poposi în cele din urmă pe strada care îţi va face fanteziile să prindă viaţă.

Mi s-a întâmplat anul trecut, remember Varşovia, onor "şeful sectorului suflete" căutând în disperare reminiscenţele din zidul ghetoului. O codire, următoare la stânga, treceţi de intersecţie, o luati la stânaga şi următoarea la dreapta, două codiri, ba ştiu, înapoi 500 m (vorba lui Marcel Gipiesu "întuaaarceţi la stânga") pe urmă la dreapta ... Obosim. Unde mai punem că întrebăm în engleză şi ni se răspunde în ... Bref, întors Varşovia, negăsit zidul ghetoului. Îmi mai amintesc însă din poze că e în spatele unor blocuri. Concluzie: prea multe amintiri triste, unele lucruri se uită de la sine.

Anul acesta, acum câteva de săptămâni mi se întâmplă aici. Plecat cu Andreea în căutare de agent imobiliar, dat întâlnire pe strada Mohacs. Ajungem în zonă (ceea ce ne trimite cu toţii la gândul că în cele din urmă am găsit locaţia cu pricina) întrebăm. Răspunsuri din gama: nu ştiu, nu sunt de pe aici, sunt de aici dar nu îmi amintesc prea bine şi tradiţionalele laprimafaceţistângadupăcaretraversaţiintersecţia... nu punem botul, am simţit că e călduţ şi acum devine din ce în ce mai fierbinte. Regele OamenilorIndicatori e un tip cam de 50 şi ceva, însoţit de soţie care opinează, citez din memorie: "Mohacs... îmi sună cunoscut... nu pot însă..." Concluzie: prea multe amintiri triste, unele lucruri se uită de la sine, realizez că omul făcea trimitere la lapsusul de 9 august 1526, când, cu adâncă tristeţe în glas Soliman Magnificul declară: "ţara mea cucerită prin sabia mea". Căutam o stradă al cărei nume se estompează pe zi ce trece, posibil dacă nu apucăm să fugim la timp de aici să ne trezim personaje sezoniere în Lost...

A treia anecdotă se leagă de aceiaşi oameni indicatori, de data aceasta nu polonezi (nici poloneji), nu unguri, ci francezi cu pronunciationul tatuat pe cortex. Întreabă un amic: "u e la gară" de data aceasta răspunzându-i-se prompt: "Aaaaaa. Uuuuu e la GARRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRĂ?" Evident că până la urmă a întâlnit un băştinaş care, ignorându-i pronunţia franceză (probabil confundându-l cu un cetăţean de orice altă naţionalitate decât cea franceză şi nedornic de a-şi îmbunătăţi acolo, în acel moment limba franceză) i-a indicat traseul corect.

Concluzia mea generală: demografia străzilor a copleşit demografia oamenilor, suntem atât de singuri într-un labirint de dinozauri cenuşii, din piatră de râu, negri ca smoala, unii cu fermoare albe pe te miri unde.